O seara de luni tomnoasa, cu frunze alunecind alene, galbejite si lenese, printre chipuri necunoscute. Toate adunate in jurul bisericii roscate si colturoase de la capatul Icoanei. Jazz.ro a pus la cale adunarea la care am raspuns rapid, ca de obicei, luindu-mi bilet din timp.
Nu stiu pentru ce venise fiecare. Eu stiu ca am venit mai ales sa-l vad pe Jon Christensen. Pe Jakob Bro il ascultasem pe youtube, in citeva inregistrari. Nu puteam spune ca stiu ce va cinta, ca ma asteptam la o seara nu-stiu-cum. Nu prea ajunsesem acolo cu vreo asteptare. Iar de Thomas Morgan nu auzisem, dar nici nu m-am ostenit sa caut ceva inainte de concert. Ii retinusem, totusi, numele!
Dupa ce am ascultat prima trupa ce-a deschis seara, ale carei acorduri mi-au parut ca nu-si afla vreun rost ori loc in acel spatiu, dar nici in auzul meu, am iesit rapid la o tigara si mi-am reluat locul.
In …scena au intrat cei trei: Jakob Bro cu zimbetul pe buze, Thomas Morgan cu privirea in pamint si Jon Christensen parca si el zimbind.
Jon a inceput sa perie cinelele dind tonul primei piese. I-au tinut isonul chitaristul si contrabasistul. Incet, incet incepea sa se teasa un soi de pinza eterica, invitind la o participare cumva intima. Nu stiu exact cind, poate in timpul celei de-a doua piese, m-am trezit ca-l urmaresc doar pe Thomas Morgan, ca si cum el ar fi tinut firul acelei pinze; la el stateau culorile, nuantele, emotia intreaga.
Cinta intr-un soi de soapta, ce mi-a adus aminte de Tord Gustavsen. Da, mi-am zis, pare un Tord la contrabas. Si-n defintiv pinza ce s-a asternut peste locul acela era pinza unei Linisti cintate, transformate in sunet, unduindu-se de la un capat la altul al salii si rasfirind emotie pura in jur.
„daca nu esti emotionat de propria prezenta, nu faci nimic in viata”, mi-a trecut prin minte o replica dintr-o piesa de teatru cind ma indepartam agale de Icoanei.
cintecdespremineinsumi 